... in vant

Am vorbit azi. Ma aprinde si ma intriga reactia mea meschina ce m-a surprins cand am vorbit. Am totul foarte pregatit si tema invatata dinainte, stiu ce am de spus. Daca cineva ma intreaba “Ce faci”, eu ii raspund scurt si sec, “Bine”. Bine. Ar trebui sa fie un raspuns care sa raspunda la toate intrebarile de acest gen. “Dar ce ai patit?” – la naiba nu a tinut din prima… Insa nu mai raspund acum; las-o asa cum a picat, hai sa vorbim mai bine despre vreme. E frumos si azi, e cald.

Betia e singura care ma satisface pentru moment. Cand sunt beat pot vorbi, pot sa nu am regrete si pot spera. Pot sa fiu nepasator fata de ceea ce se intampla pe langa mine si cu mine. Pot cunoaste oameni si ii pot urmari fara teama. Pot fi ridicol si pot dormi pentru cinci minute cu capul pe bar asteptand. Pot sa am rabdare si compasiune pentru cineva.
Pacat ca trebuie sa ma imbat ca sa simt astea. Pacat ca trebuie sa ma trezesc din betie pentru ca stiu ca atunci cand ma trezesc ma retransform in robotelul ce am fost destinat sa fiu.

Si ma trezesc, ridic capul de pe perna si ma uit in jur. O zi frumoasa cum numai primavara poate fi. Pacat ca a venit ziua asta acuma cand nu am chef de ea. Din nou incerc sa ma misc insa urmarile betiei ma tin in loc si ma tintuiesc intre asternuturi. Sunt ude de transpiratie si ma incatuseaza intr-o stransoare jilava. Ma simt ca in noroi, iar toate regretele venite din feerica noapte de betie ma inconjoara si danseaza salbatic in jurul meu strangand hora pana cand incep sa ma loveasca rand pe rand. Dupa terminarea dansului demonic, frantura de ratiune ce mi-a mai ramas se instaleaza comfortabil cu telecomanda in mana si incepe sa butoneze. Trece prin The Money Channel, apoi se duce catre Discovery, pana la urma se opreste pe un canal obscur, unde ruleaza un film idiot si plicticos, cu actori de mana a treia; macar de ar fi fost cu Chuck Norris, poate ma mai amuzam si eu putin…

Am indraznit sa ma ridic. Ma uit la telefoane si numar apelurile pierdute. nu am chef sa le raspund acum. Fac doi pasi si ma tarasc la baie unde ma intalnesc cu o veche cunostinta. Din oglinda ma priveste obosit si cu o figura tampa de om rasturnat. Inca I se citesc pe fata cicatricile lasate de lupta cu somnul. E atat de frumos afara incat parca totul incearca sa imi faca in ciuda. Nici nu ma mai spal pe ochi, parca imi place mai mult de mine asa, obosit. Asociez senzatia de greata cu ce vad si ma trece un scurt tremurat. Ma scutur si plec din fata oglinzii. Cred ca au trecut trei minute si acum ma indrept din nou inspre pat. Ma prabusesc din nou, insa de data asta nu mai sunt rupt de realitate. Am simtit tot, fiecare curent ce m-a strabatut in cadere, fiecare petic al cearceafurilor pe care le ating progresiv, fiecare cuta a fetei de perna. O broboana de sudoare imi strabate frunte pe diagonala ca un nebun pe tabla de sah si ma arunca in mat. Picatura rece imi aduce racoare si liniste. Mai zac asa cam o jumatate de ora si imi aprind o tigara. Gustul acru din gura s-a transformat intr-o senzatie de lipici amar. Simt cum coloana de fum se arunca de-a valma catre plamani sa-i invadeze cu otrava lui arsa. La primul fum dat afara ma apuca o scurta tuse, iar gajaitul gatului meu imi spune ca e cazul sa imi schimb pozitia. Ma uit inspre geam acum si nu ma gandesc. Pur si simplu privesc si astept sa treaca ziua, si sa vina seara care e mult mai blanda. Ea nu ma lasa sa privesc ce-i frumos si ma doare, ea imi ascunde patimile si sfortarile zadarnice ale oamenilor. Cand e intuneric pot sa ma ascund si sa indraznesc.

Ma uit la ceas si vad ca-i aproape trei. Ma foiesc incercand sa gasesc un petic de cearceaf uscat peste care sa domnesc, si care sa ma primeasca asa ud cum sunt. Am inceput sa am frisoane asa ca hotarasc sa imi schimb tricoul. Gasesc in sifonier o camasa necalcata care miroase a fum de tigara; de fapt totul miroase a fum de tigara, a scrum si a sudoare, toate amestecate in acelasi vartej omniprezent si prea mult invocat.
Mai sunt cateva ore pana vine seara. Inca putin si va fi aici. Ma va lua in brate si ma va tranti in intuneric si stele, iar racoarea ei proaspata ma va ridica deasupra cearceafurilor, si voi atinge tavanul. Ma voi murdari de var si imi va fi bine. Voi gusta aplica ce protejeaza becul si ii voi multumi ca e buna cu mine si ca m-a incantat.

Seara parca nu se grabeste sa vina ci din contra. Afara parca e mai multa lumina iar verdele parca e mai verde. Ma cuprinde nelinistea; daca nu mai vine seara? Daca o sa am parte de o noapte alba plina de lumina care acum acum imi face in ciuda? Imi scutur capul si imi dau seama ca prea am luat-o razna… o sa astept cuminte si amurgul va veni. Iar dupa el se va arata si noaptea. Pana atunci o sa ma uit la South Park, si poate o sa joc si Lineage. O sa am ce face cat timp astept.

Un lucru e bun in asteptarea asta. In sfarsit mi s-a facut foame. In ciuda faptului ca imi este cam rau, imi promit ca o sa mananc ceva. Cotrobai prin bucatarie si gasesc niste paste bologneze mai vechi, facute cred alaltaieri. Inca sunt bune, asa ca deschid cuptorul cu microunde, arunc mancarea acolo si astept din nou. Doua minute am insa de asteptat acum, nu mai mult pentru ca risc sa usuc pastele prea mult. Dupa doua minute fix, imi iau pastele si ma indrept din nou catre refugiul provizoriu al patului. Dau drumul la episodul la care incepusem sa ma uit si mananc. Sunt minunate pastele astea, iar pe masura ce le indes in gura mi se face si mai foame. Noroc ca nu sunt prea multe ca altfel mi s-ar fi facut iar rau.
Iata ca dupa ce am terminat astept din nou… si astept . Uite ca a venit si seara, insa nu aduce nimic din ce ma asteptam eu. E pur si simplu seara, singura diferenta e ca nu mai e la fel de multa lumina. Totusi eu o imbratisez si incapatanat ma afund in ea si o rog sa nu mai fie asa rece. E bine si asa, macar a venit.