... viata

Acel pas care m-a aruncat de pe stanca a fost magnific. Am simtit pana in maruntaie incordarea fibrelor si a tendoanelor ce acum se trezisera din amorteala sedentarismului. Nu a fost nevoie decat de un singur pas ca sa-mi dau seama ca totusi vreau sa traiesc. Acel singur pas care m-a facut sa realizez ca sunt viata, ca sunt un organism, ca sunt facut din carne aburinda. Am facut acel pas cu piciorul drept. Piciorul la care m-am lovit in copilarie, si crezand ca mi-am rupt o alunita de pe tibie am inceput sa plang la gandul ca voi face cancer. Dar acum nu mai imi pasa, piciorul s-a vindecat de atunci, cancer nu am facut, iar acum acest picior este cel care imi pecetluieste existenta. Mi-a trecut durerea de atunci. Daca realizam cat eram copil ca totusi traiesc, poate ca acum nu goneam catre haul ce se deschide sub mine inghitindu-mi orice remuscare sau dorinta de a da inapoi. Acum nu mai am cum sa dau inapoi. Dau vina pe picior "El m-a aruncat!!!". Mi-e prea teama sa recunosc acum ca vina este a mea.

Curentul ma loveste din ce in ce mai tare. Incerc sa ma agat de ceva, insa nu am de ce. Totul trece pe langa mine cu o viteza mult prea mare ca sa pot sa imi mai dau seama de ceva. Disting forme in fuga... Vad prieteni care imi fac cu mana, ma cheama afara sa ne jucam ruble. Dar mi se pare. Sunt sigur de asta. Sunt doar niste ecouri ale unor amintiri indepartate. Totul devine din ce in ce mai rapid si mai real. Vad colegii de scoala care fumeaza in ultima banca, vad foste iubite din adolescenta care arata la fel de proaspat ca atunci cand ne-am cunoscut. La vederea acestor imagini, remuscarea e cea care isi cere dreptul asupra mea. Ma intreb: De ce nu am iubit mai mult? De ce m-am lasat prada patimilor si nu iubirilor? de ce nu am TRAIT? De ce? De ce? De ce?...

Vad pamantul care ma cheama, si stancile care se zgaiesc cu priviri pofticioase la mine. Isi asteapta tributul care trebuie sa vina... Sange de om vinovat, cel mai dulce sange pe care l-au gustat vreodata. Isi casca falcile si asteapta. Isi freaca mainile de granit de multumire ca fiinta pe care o vor devora este plina de remuscari si regrete, se bucura ca or sa se indestuleze cu cainta si pareri de rau. Uite acum le vad coltii si maselele macinatoare de suflete. Ma oftic de indestularea pe care o sa le-o ofer, de ospatul barbar pe care il voi da cadou acestori monstri. Ii vad cum nu mai au rabdare si cum le freamata narile intarite de asteptare, cum se cheama unii pe altii la ospat ca mai apoi sa se ucida intre ei pentru resturile mele... Daca stiam ca ma voi arunca acestori aratai poate nu mai faceam acel pas.

Incerc sa trag de timp, imi amintesc de miscarile pe care le-am invata la parasutism si imi caut o pozitie care sa ma incetineasca. Stiu ca tot acolo o sa ajung, dar poate asa o sa mai castig niste clipe, timp in care ma voi mai zgai la peretii stancii ca sa mai gasesc pe cineva... Si fantomele trecutului nu intarzie sa apara. Vad casa de la tara si mesteacanul de la poarta sub care imi placea sa stau si sa ma incalzesc la Soare si sa ascult gastele cum se cearta. Ma simt acum in cadere ca si cum as sta pe iarba de sub mesteacan; simt chiar si cele doua furnici care se plimba pe picioarele mele si ma gadila. Ce cald e Soarele asta si ce bun e cu mine. De cand ma stie nu m-a certat niciodata indiferent ce prostie am facut. Decat m-a mangaiat parinteste pe crestet, iar bunatatea lui si tacerea lui asurzitoare ma faceau sa ma simt prost, si sa ma faca sa imi para rau pentru ceea ce savarsisem. Pacat ca atunci cand am crescut am incetat sa-l mai ascult si sa-i mai caut sfatul. Abia acum imi dau seama ca el m-a iubit mereu si m-ar fi primit in inima sa oricand indiferent de ce as fi facut. Insa acum e prea tarziu. Ce fac acum nu mi-o va ierta niciodata. Nu il voi lasa eu sa ma ierte. Chiar si in momentul asta adancit in abisul de piatra, pot sa-l mai vad mult deasupra mea. E prea departe ca sa mai poata face ceva, sa ma ajute. Ii simt privirea si ochii umezi de la privelistea pe care il oblig sa o urmareasca. Il vad ca intinde o raza dupa mine, insa eu deja cad mult prea repede pentru ca ea sa ma prinda. Aud un strigat si simt o lacrima cum ma stropeste pe frunte. Gata. S-a dus Soarele. Deja e mult prea tarziu. Bolovanii de sub mine isi clampane cu nesat maxilarele si au devenit din ce in ce mai nerabdatori. Sunt al lor acum, iar aschiile ce sar din dintii lor fac parte din mine. Intunericul de smoala imi curge pe ochi si imi astupa urechile. S-a sfarsit, nu mai sunt eu. Am cazut si asa raman, ofranda pentru bolovani.