... sunt eu

Incordarea resimtita in ultimul timp a inceput sa mai slabeasca. Sunt sigur ca e de la primavara. Frumosul a inceput din nou sa paleasca iar emotiile sa se diminueze. Mi-e frica sa nu ma intorc la normal. mi-e frica sa nu renasc in mine, cel dinainte. Mi-am dat seama ca viata e compusa din temeri, tristeti si bucurii laolalta, insa cateodata unele tind sa primeze asupra celorlalte si sa le subjuge. Eu acum sunt compus din temeri si incertitudini ce sunt intrepatrunse dand astfel nastere acelor piese de puzzle pe care ma chinui sa la asamblez. Problema e ca nu am o imagine clara asupra a ceea ce trebuie sa construiesc, astfel incat ori de cate ori reasamblez piesele, ma trezesc in fata unui alt tablou. Sunt sigur ca unul din aceste rezultate este cel corect; insa nu l-am gasit pana acum.

Si mi-e teama ca nu mai am timp... Mi-e teama ca o sa raman inchis in camera asta a incertitudinilor, si o sa-mi pierd vremea cautand solutia perfecta in loc sa caut iesirea.

Mi-e teama de compromisuri si de solutii de moment. Poate sa fie bine pentru inceput, insa calea pe care o aleg ma poate duce intr-un loc pe care o sa ajung sa-l urasc. Sper ca ratiunea - sau lipsa ei, sa ma salveze. Nu vreau sa sufar cum nu vreau sa fac pe altii sa sufere; e deja mult prea multa durere in lume ca sa mai adaug si eu inca un strop. Dar ce sa fac?

Nu aduc in discutie presiunea la care sunt supus, sau stresul, pentru ca astia sunt niste factori cu care traiesc oricum, fericit sau nefericit. Singurul lucru ce ma mana acum este dorinta. Dorinta sa ma aflu, dorinta sa ma cunosc, dorinta narcisista de a ma face fericit. Si din nou un impas. Sunt egoist? Voi fi etichetat de catre cei din jurul meu ca fiind acel acela care a renuntat la toti? Din nou temeri si iar dau inapoi. Imi impun si incerc sa ma conving ca pasul acesta pe care l-am facut inapoi este de fapt un pas inainte. Asta mi-o spune Ratiunea: "E mai bine sa traiesti ca pana acum, normal. Nu-ti mai ocupa timpul cu ganduri, su idei. Iti este mai bine asa, gandeste-te la cum o sa traiesti, sau mai bine spus, unde o sa locuiesti. Gandeste-te la o familie, ea este caramida de la baza societatii. Esti impotriva societatii? Daca o refuzi, ea te va surghiuni, o sa ajungi un ratat!". Aberant...

Dar eu vreau sa gandesc, si vreau sa sufar si vreau sa fiu fericit in aceeasi masura. Vreau sa pot sa spun ce am de spus si sa ii fac pe altii sa ma asculte. Vreau sa pot sa ma invart in jurul propriei mele axe si sa gravitez in jurul personalitatii mele plina de defecte. Vreau sa am idei pe care sa le dezvolt si pe care sa le arunc pe luna, si sa le intorc pline de cristale si de comete. Vreau sa pot sa zambesc la ivirea unui gand aruncat de subconstient, vreau sa transform gandul in idee iar ideea sa o azvarl in realitate.

Si tu ma intrebi: "Care e problema ta? Ce vrei de fapt? Ai tot tinut-o sus si tare ca vrei asta si asta si-ncoace si-n colo. Ce ai? De ce te lamentezi?"
Buna intrebare si raspunsul e prost si sec, lipsit de personalitate. Nu stiu. Insa eu o sa continui indiferent de ce ma intrebi.

Gandirea e a mea, la fel si visarea. Daca vrei o pot impartasi cu tine, insa nu ti-o cedez.